Poveste de iarnă…cu pisici

N-o să încep cu clasica sintagmă „A fost odata ca niciodată”, dar vă asigur că tot o poveste este. Aşa că mai bine să trecem peste politeţuri şi să începem mica noastră istorisire.

Cât citiţi ar trebui să ascultaţi melodia asta şi să aveţi o cană de ciocolată caldă lângă voi. Mediul este oricum propice pentru poveşti, dacă vă uitaţi pe fereastră (ca atunci când eram mică şi afară ningea ca în basme, iar eu mă refugiam la gura sobei şi ascultam poveştile bunicilor).

În luna octombrie anul trecut –  pe 2 octombrie ca să fiu exactă – am avut o întâlnire de gradul trei cu un ghemotoc de blană. Ajunsă împreună cu BigCreature în vizuina noastră aflată în mod convenabil într-un bloc de apartamente, am auzit un mieunat disperat şi a trebuit să mă duc să cercetez zona. Atunci am văzut cea mai mică pisică din lume cu un  glas atât de puternic încât cred că într-o viaţă anterioară a fost soprană.

Am strigat-o şi imediat a venit să o iau în braţe. Am dus-o în vizuină ca să-i dau ceva de mâncare, dar când am ajuns la lumină mi-am dat seama

Ciolaniada 2010-2011

De când am postat despre Berestroika şi am ataşat poza cu ciolanul, am avut parte de foarte multe căutări în genul „ciolan afumat”, „ciolan la cuptor”, „ciolan caru cu bere” care au adus lumea în vizită în vizuina noastră virtuală. Aşa că e musai să postez o reţetă de ciolan la cuptor pe care am testat-o împreună cu Little Creature cu ceva timp în urmă.

În primul rând se cumpără un ciolan crud.  După multe căutări eu am găsit în Kaufland. Prin alte supermarketuri se găseşte din ăla afumat, dar are gust de mezeluri, aşa că nu vă grăbiţi şi căutaţi neafumat, care arată cam aşa.

O floare şi doi grădinari

Probabil vă aşteptaţi să publice Little Creature articolele promise, pentru că deja au trecut cele 7 zile şi încă n-a scris nicun cuvinţel. Ei bine, aţi fost păcăliţi. În lumea ei timpul trece altfel, aşa că vă recomand răbdare şi tutun. În special răbdare.

Să vă povestesc eu până una-alta pe unde am mai mâncat în ultimul timp.  Ultima dată la Casa Myt, loc pe care îl recomand pentru atmosferă,  dar nu şi pentru mâncare.  La capitolul servire, pot spune doar că am avut ghinionul să stăm la cea mai îndepărtată masă. Totuşi, chelneriţa nu a venit nici măcar o dată la noi din proprie iniţiativă, ca să se asigure că e totul în regulă – aşa că nu primeşte notă de trecere. Şi să nu uit  îl contrazic pe domnul Metropotam

Hărţi, castane şi un cal alb

Pentru că pe calculatorul de la serviciu (da, unele Creaturi mai şi muncesc) nu mi-am instalat programele favorite cu harta Bucureştiului, pentru că din când în când ne mai sună lumea pe mine sau pe Little Creature şi ne foloseşte pe post de GPS şi pentru că mereu rătăcesc linkurile magice, am decis să le pun aici – Link1 Link2 Link3 (pe cel de-al treilea nu-l uit niciodată, dar îl trec şi pe el pe listă).

Vă întrebaţi probabil ce e cu castanele din titlu. Ei bine, ieri am avut un exces de hărnicie şi m-am apucat să coc castane. Ultima dată nu ieşiseră strălucite, aşa că de data asta m-am informat şi am aflat de aici elementul esenţial – castanele trebuie înţepate înainte de a le pune în tavă. Au ieşit de nota 10, aşa că Little Creature a scăpat şi de data asta de canibalizare.

Cal alb. Ce cal alb? Nu e niciun cal alb în postul ăsta!

Telegramă

Salamaleku. Buon Giorno. Moş Crăciun. An Nou. Miau Miau în octombrie.

Ştiu că am promis de foarte mult timp că o să scriu, dar pur şi simplu a pus lenea stăpânire pe mine. Deşi Big Creature a insistat să mai postez câte ceva, eu nu şi nu. Chiar m-a ameninţat că mă retrogradează din gradul de coautor până la  ingrata postură de „mai contribuie din când in când”.

Însă, azi m-am decis să scriu. Poate vă intrebaţi de ce. Raspunsul e foarte simplu – trebuie sa astept foarte mult dupa un avion. Da, da, voi cei care citiţi aveţi dreptate -  am părăsit spaţiul României, chiar al Europei !

Dar să vă povestesc ce am mai facut în ultima vreme:

O blondă, o brunetă sau o roşcată?

După ce timp de vreo lună am salivat doar citind diversele reviewuri care mai de care mai bune la adresa localului cu pricina, am decis că e cazul să-l vizităm şi noi, Creaturile Hoinare. Era vineri seară şi fiindcă am fost prea leneşi să dăm telefon dinainte şi să facem rezervare, ne-am pomenit la una dintre cele două mese de lângă intrare, cu vedere la toaletă şi acces direct la frigul de afară. Partea bună e că aveam barul aproape, aşa că n-a trebuit să stăm prea mult timp cu halbele goale.

Berea e produsă chiar în local – blondă, roşie şi brună. Primele două au aromă specifică de bere nefiltrată, însă piesa de rezistenţă mi s-a părut cea brună. Si asta o spun eu, care nu mă omor după astfel de bere, ba chiar o evit. Însă, de data asta am fost de-a dreptul încântat. O recomand în mod deosebit.

Cât despre mâncare,

Ori la bal ori la spital

Probabil că v-aţi întrebat cel puţin o dată în viaţă cum se simte peştele pe uscat. Şi eu. Dar cred că de curând am aflat chiar şi răspunsul. M-am trezit noaptea dintr-o dată şi am încercat să respir, dar surpriză! Deşi aplicam aceeaşi metodă care mă ţine în viaţă de când mă ştiu – inspiraţie – expiraţie,  inspiraţie – expiraţie şi aşa mai departe, ceva acolo nu era chiar în regulă. Mai exact trăgeam aer în piept, dar oricât aş fi tras tot nu era suficient. Deja nu-mi mai ardea de somn şi chiar dacă mi-ar fi ars, lipsa de aer mă ducea mai mult cu gândul la somnul cel de veci. Aşa că – hopa sus!

După care ture prin casă. Puţin tuşit, puţin şuierat, parcă mă simţeam mai bine. Hai să vedem dacă reuşim să păcălim plămânul şi să ne culcăm la loc. Nu. Plămânul nu se lasă cu una cu două şi începe să tropăie. Aşa că jos din pat încă o dată şi iar ture prin casă. După vreo oră jumătate totul revine aproape la normal aşa că mă bag în pat şi reuşesc să pun geană pe geană. Sâmbătă, în timpul zilei nimic, niciun semn, totul perfect.

Cu toate astea, episodul doi (sâmbătă spre duminică) a fost identic şi chiar cu un mic bonus, drept care dimineaţa la prima oră (pe la 12) am zis că e musai să merg la doctor. Mai ales că LittleCreature (care n-a dormit nici ea foarte bine cu horcăitorul-şef în pat) m-a ameninţat cu SMURD-ul.

WanderingCreatures say: La mulţi ani 2010!

Astăzi blogul s-a întors din concediu şi, cu toate că pare foarte leneş, se va pune pe treabă începând chiar de acum, în colaborare în special cu mine – BigCreature – şi din când în când cu Little Creature.

Dixit!

Bon apetit!

E musai să încep prin a spune că felul meu creaturicesc de a fi mă îndeamnă să fiu foarte deschis la experimente culinare şi să încerc tot felul de produse mai mult sau mai puţin comestibile la prima vedere. Cu toate astea, deşi a trecut mai bine de o săptămână de când stau pe meleagurile ceva mai însorite ale Franţei, n-am reuşit încă să pătrund tainele micului dejun tradiţional. LittleCreature, care a fost de câteva ori pe aici, m-a avertizat că o să am ceva dificultăţi aşa că ştiam ce mă aşteaptă. Şi a avut dreptate.

Deci, să vedem cam ce mănâncă urmaşii lui Asterix şi Obelix când se crapă de ziuă:

Cum se găseşte acul în carul cu fân. Ghid practic.

Povestea fixaţiei de azi e mai complicată. În timp ce mă ocupam cu diverse activităţi creaturiceşti ascultând nişte Gilbert Becaud, am dat peste o melodie care mi-a atras atenţia. Le pianiste de Varsovie pe numele ei. Toate bune şi frumoase, până  la final  - când se aude un scurt pasaj cântat la pian, vreo 20 de secunde, dintr-o piesă clasică. Mai auzisem fragmentul respectiv undeva, dar nu ştiam unde. Cât ai zice „peşte”, Micul Devorator  a început să tropăie nemulţumit – „De unde e? De unde e? Trebuie să aflăm! Trebuie, îţi spun! Repede!”.

Când e vorba de o melodie cu versuri nu e prea complicat de găsit. Googleeşti frânturi de versuri şi ai descifrat enigma. Însă, dacă e instrumentală (în cazul meu clasică sau jazz – pentru că din fericire, muzica electronică nu mă atrage încă) ai cam încurcat-o. Aşa şi eu. Era ca şi cum aş fi căutat acul în carul cu fân. Vreo două zile m-am tot întrebat unde am mai auzit-o, în speranţa că voi avea o revelaţie. Fără succes.

O nouă rubrică

Bănuiesc că tuturor li se pune pata din când în când pe câte o melodie. O auzi prima dată şi îţi rămâne în cap. Sau te trezeşti dimineaţa cu nişte acorduri în cap şi nu ieşi din casă până nu asculţi piesa respectivă. Cel puţin în cazul meu lucrurile stau în felul următor: din când în când îmi vine-n minte câte o melodie, sap în arhivă, o găsesc şi o ascult obsesiv-compulsiv.  Din fericire,  formatul digital permite redarea de un număr nelimitat de ori (până sucombă ori CD-ul/CDROM-ul/HDD-ul ori ascultătorul ). Pe vremuri, când casetofonul era la putere, aveam două casete Queen – Live at Wembley’86, ascultate de atât de multe ori încât banda devenise străvezie. Noroc cu tehnica modernă!

Când mi se pune pata pe câte o piesă jazz (nou-descoperită sau din arhivă) se întâmplă ceva foarte interesant. Aproape sigur mai există aceeaşi temă, dar cântată în ani diferiţi, de artişti diferiţi, într-un mod de interpretare diferit. Aşa că imediat scoate capul Micul Devorator de informaţii (M.D.) şi începe să pună întrebări. De obicei wikipedia şi google au răspunsurile pregătite, dar o sursă la fel de bună poate fi şi amazon.com –  unde pe lângă informaţii obiective se mai găsesc şi opinii personale ale ascultătorilor.

7 grade

Se apropie iarna. Şi cum se răceşte puţin afară, cum se lansează isteria. Nu ştiu cum se face, dar iarna ia pe nepregătite administraţia drumurilor. An de an. Cum cad trei fulgi de zăpadă – panică generală. Utilajele de deszăpezit nu au motorină/ nu pornesc/ nu există/ s-au furat. Televiziunile prezintă aceleaşi reportaje alarmiste ca în fiecare an. Clasicul Cătălin Radu Tănase cu lopata în mână, prezentând cu năduf situaţia nemaintâlnită: „cozile se întind pe kilometri întregi” „sute de maşini au rămas înzăpezite în pasul Tihuţa” „un camion echipat necorespunzător a derapat şi s-a răsturnat pe şosea. Şoferul şi-a văzut moartea cu ochii”.

Auzind întreaga grozăvie, ce-şi zice omul din faţa televizorului? „Ştiu ce o să fac, ca să nu rămân înzăpezit! O să-mi iau cauciucuri de iarnă. Am auzit eu că e musai să ai, imediat ce temperatura scade sub 7 grade. Toată lumea are. Io să n-am? Păi ce bă, ăştia-s mai deştepţi ca mine? Tre’ să fiu şi io în rându’ lumii!”

Aşa că se duce omul nostru la magazin şi contra unei sume cu care ar putea face 4-5 plinuri, îşi ia cauciucuri de iarnă, apoi mai dă încă vreo 2 plinuri pe jante şi montat, şi e pe deplin satisfăcut. Deja distanţa de frânare a scăzut de 143 de ori, iar aderenţa pneului la şosea a crescut de peste 500 de ori. Nimic nu-i mai stă în cale.

Dacă e vineri, e mâncare chinezească

Ieri am reuşit să ajungem într-un loc pe care vroiam să-l vedem de mult timp, dar din cauză că e foarte departe de vizuina noastră a fost destul de greu să ne urnim până acolo. Totuşi, într-un acces de hărnicie şi curiozitate ne-am zis s-o facem şi pe-asta.

Aşa că s-au urcat Creaturile Hoinare în metrou şi s-au îndreptat spre zona Piaţa Muncii, după care au luat-o pe jos spre piaţa Alba-Iulia şi la stânga pe lângă Ruby Tuesday. Apoi, după intrarea pe strada Păunescu Paltin a fost suficient să se orienteze  după miros şi au ajuns la Harbin.

Fiindcă deja se înserase era destul de răcoare, aşa că am decis să stăm înăuntru. Restaurantul e împărţit în mai multe camere, având fiecare dintre ele câte 4-5 mese. Atmosfera e destul de deprimantă, la asta contribuind din plin lumina chioară şi pereţii de culoare galben-afumat.

Cum ne-am aşezat la masă, am şi primit câte un meniu, din care voi spicui în continuare:

Marţi 13. Multe ceasuri rele.

După un an în care am simţit cum mâna invizibilă (care pe alte meleaguri reglează bunul mers al economiei) ne-a umblat prin buzunare, ne-a strâns de gât şi de alte alea, noi – Creaturile Hoinare – ne declarăm mulţumirea faţă de cele petrecute astăzi, 13 octombrie. Cu această ocazie, îi urăm micului debarcat călătorie sprâncenată înapoi la origini (adică în zona de nord-vest a ţării, nu vă gândiţi la prostii).

Cât despre celălalt (ca să nu umblăm cu jumătăţi de măsură), sperăm ca istoria să se repete pe 22 noiembrie. Iar dacă nu atunci, măcar să pună Moş Nicolae, în prelungiri (a se citi turul doi), măciuca democraţiei pe el şi să-l trimită la pescuit. Pe o mare îndepărtată, că în ape tulburi tot pescuieşte de vreo 15 ani încoace.

Hai la lupta cea mare!

Agramatica – Episodul 1

În ultima vreme observ dezvoltarea rapidă a unei noi specii. Cam ca un cancer galopant venit dinspre nord-nord-vest prin anii 50-60. Exemplarele se pot recunoaste mai uşor decât credeţi; cretinul agramat, căci despre el este vorba, iese în evidenţă  prin faptul că face slalom printre regulile gramaticii mai ceva ca Alberto Tomba în zilele bune. Nu cred că e cazul să îi arăt eu cu degetul pe reprezentanţii acestei specii, pentru că umblă liberi pe bloguri, pe forumuri, trimit mesaje pe mail, iar unii mai norocoşi (pe principiul prost să fii noroc să ai) ajung si la TV.

Cum îi recunoaştem? Sunt atât de multe criterii încât nici nu ştiu cu ce să încep. Cred că e momentul să inaugurez un nou serial. În episodul de azi subiectul vor fi cratimele. Cine nu ştie ce sunt alea, se poate opri cu cititul aici şi are liber din partea mea să-şi dea singur (sau singură, după caz) cu DEXu’ în cap. Pentru restul, petrecerea continuă.

Revenind la subiect, am constatat că unora le place să pună cratime.  Şi le folosesc, în special acolo unde nu trebuie. Până mai deunăzi eram uimit de fiecare dată când vedem chestii de genul “nu pune-ţi bagajele în faţa uşii, pentru că bloca-ţi intrarea”. Sau “Dacă ve-ţi calcula, de vre-o două ori o să iasă bine”. Acum nu mai sunt doar uimit, ci de-a dreptul consternat, fiindcă văd că inepţii de genul ăsta apar aproape peste tot, chiar şi unde nu te aştepţi. Să facem puţină lumină: „pune-ţi” se scrie aşa doar dacă zic „pune-ţi creierul ăla minuscul la treabă şi gândeşte-te de trei ori înainte să scrii o prostie!”. Cât despre al doilea exemplu, nici nu ştiu când s-ar putea scrie „ve-ţi” sau „vre-o” astfel încât să nu fie greşit din punct de vedere gramatical. Aştept sugestii, dacă totuşi ştiţi vreun caz.