Bon apetit!

E musai să încep prin a spune că felul meu creaturicesc de a fi mă îndeamnă să fiu foarte deschis la experimente culinare şi să încerc tot felul de produse mai mult sau mai puţin comestibile la prima vedere. Cu toate astea, deşi a trecut mai bine de o săptămână de când stau pe meleagurile ceva mai însorite ale Franţei, n-am reuşit încă să pătrund tainele micului dejun tradiţional. LittleCreature, care a fost de câteva ori pe aici, m-a avertizat că o să am ceva dificultăţi aşa că ştiam ce mă aşteaptă. Şi a avut dreptate.

Deci, să vedem cam ce mănâncă urmaşii lui Asterix şi Obelix când se crapă de ziuă:

• Marmeladă

• Gogoşi cu ciocolată

• Croissante cu ciocolată

• Unt cu ciocolată

• Iaurt cu ciocolată

• Ciocolată cu ciocolată

La astea se adaugă tot felul de alte dulciuri, în stare să pună pe fugă şi cel mai rezistent ficat din lume, care la ora micului dejun încearcă să mai fure şi el câteva minute de somn. Păi când îi tulburi liniştea cu mâncăruri greţoase dis de dimineaţă, mă mir că n-o rupe la fugă, împreună cu celelalte glande anexe.

Nu tu o omletă, o roşie, o bucată de şuncă. Nu castraveţi, nu salată. Doar câte o bucată de salam din când în când. Deci, după cum puteţi vedea, nimic. Dar la discreţie – pentru că micul dejun e de tip bufet – drept care te poţi servi cu nimic de câte ori vrei. Noroc că francezii (sau francejii, cum mai auzi pe câte unul-altul pe la noi) compensează cu masa de prânz şi cina, unde poţi încerca nişte produse foarte interesante. Dar despre astea, poate într-un episod viitor.

Voi încheia spunând că aştept cu nerăbdare să mă întorc acasă şi să mă delectez cu nişte mâncare tradiţională românească – o pizza, o shaorma şi nişte crispy strips.

Cum se găseşte acul în carul cu fân. Ghid practic.

Povestea fixaţiei de azi e mai complicată. În timp ce mă ocupam cu diverse activităţi creaturiceşti ascultând nişte Gilbert Becaud, am dat peste o melodie care mi-a atras atenţia. Le pianiste de Varsovie pe numele ei. Toate bune şi frumoase, până  la final  - când se aude un scurt pasaj cântat la pian, vreo 20 de secunde, dintr-o piesă clasică. Mai auzisem fragmentul respectiv undeva, dar nu ştiam unde. Cât ai zice „peşte”, Micul Devorator  a început să tropăie nemulţumit – „De unde e? De unde e? Trebuie să aflăm! Trebuie, îţi spun! Repede!”.

Când e vorba de o melodie cu versuri nu e prea complicat de găsit. Googleeşti frânturi de versuri şi ai descifrat enigma. Însă, dacă e instrumentală (în cazul meu clasică sau jazz – pentru că din fericire, muzica electronică nu mă atrage încă) ai cam încurcat-o. Aşa şi eu. Era ca şi cum aş fi căutat acul în carul cu fân. Vreo două zile m-am tot întrebat unde am mai auzit-o, în speranţa că voi avea o revelaţie. Fără succes. Noroc cu versurile melodiei lui Monsieur Becaud, din care am tras concluzia că fragmentul căutat face parte dintr-o compoziţie a lui Chopin. Un moment dificil, pentru că respectivul nu-mi era deloc familiar. Nu că aş fi cine-ştie-ce iniţiat în muzica clasică, dar dacă mă pui să enumăr câteva compoziţii ale lui Ceaikovski, Beethoven sau Bach, cred că mă descurc. La Bach nici nu e greu, că doar e tatăl muzicii clasice. În schimb, dacă mă întrebai de Chopin – zero. Ştiam doar că a compus în special muzică pentru pian – la modul generic – studii, nocturne, poloneze şi mazurci fără număr.

Prin urmare,  am apelat din nou la tehnica modernă. Am căutat o listă cu cele mai cunoscute compoziţii ale lui Chopin (se pare că şi alţii au frământări de genul ăsta) şi m-am pus pe treabă. Am început să ascult. LittleCreature, care s-a nimerit prin preajmă, a tolerat o vreme căutările mele. Ba chiar mi-a spus că a auzit fragmentul respectiv în timp ce vizitam Schonbrunn-ul. Ceea ce evident că nu mi-a folosit la nimic. După un timp,   Little Creature s-a plictisit, aşa că am continuat căutările singur, cu căştile pe urechi.

Într-un final, am făcut marea descoperire – era vorba despre Poloneza numărul 6 opus 53. După ce am ascultat cu entuziasm prima înregistrare de pe youtube de câteva ori, a început veşnica dilemă a ascultătorului de muzică clasică – cine mai interpretează piesa şi care sunt înregistrările de referinţă (da, se cântă aceleaşi note, dar diferenţele între interpretări sunt clar sesizabile). N-o să vă mai plictisesc mult cu detalii, cert e că până una-alta, am ales interpretarea Martei Argerich. Însă nu mă pot abţine să pomenesc versiunea înregistrată de Vladimir Horowitz care la momentul respectiv avea 83 de ani.

Deci – Martha Argerich 1965 – albumul Chopin – Legendary 1965 recording – Poloneza nr6 op.53 de Chopin:

O nouă rubrică

Bănuiesc că tuturor li se pune pata din când în când pe câte o melodie. O auzi prima dată şi îţi rămâne în cap. Sau te trezeşti dimineaţa cu nişte acorduri în cap şi nu ieşi din casă până nu asculţi piesa respectivă. Cel puţin în cazul meu lucrurile stau în felul următor: din când în când îmi vine-n minte câte o melodie, sap în arhivă, o găsesc şi o ascult obsesiv-compulsiv.  Din fericire,  formatul digital permite redarea de un număr nelimitat de ori (până sucombă ori CD-ul/CDROM-ul/HDD-ul ori ascultătorul ). Pe vremuri, când casetofonul era la putere, aveam două casete Queen – Live at Wembley’86, ascultate de atât de multe ori încât banda devenise străvezie. Noroc cu tehnica modernă!

Când mi se pune pata pe câte o piesă jazz (nou-descoperită sau din arhivă) se întâmplă ceva foarte interesant. Aproape sigur mai există aceeaşi temă, dar cântată în ani diferiţi, de artişti diferiţi, într-un mod de interpretare diferit. Aşa că imediat scoate capul Micul Devorator de informaţii (M.D.) şi începe să pună întrebări. De obicei wikipedia şi google au răspunsurile pregătite, dar o sursă la fel de bună poate fi şi amazon.com –  unde pe lângă informaţii obiective se mai găsesc şi opinii personale ale ascultătorilor. Să luăm de exemplu cea mai recentă fixaţie proprie. Se numeşte Work Song şi o puteţi audia mai jos (după ce o să daţi “play” şi apoi click pe “watch on youtube”):

M.D.: Cine cântă?

R: Cannonball Adderley – saxofon, Nat Adderley – cornet , Joe Zawinul – pian, Yusef Lateef – flaut/saxofon , Sam Jones –contrabas şi Louis Hayes – tobe

M.D.: Şi versiunea originală?

R: E pe albumul Work Song, înregistrat în 1960 –  Nat Adderley – cornet , Wes Montgomery – chitară, Bobby Timmons – pian, Sam Jones – violoncel, Percy Heath – contrabas şi Louis Hayes – tobe

Bineînţeles, astea sunt doar câteva detalii. De aici încep căutări pe diverse filiere – ce a mai înregistrat grupul respectiv, ce colaborări şi albume a mai avut fiecare dintre artişti, cine mai cântă melodia în cauză şi aşa mai departe.

Concluzia la care ajung de fiecare dată este următoarea: Creatura cât trăieşte învaţă. Aşa că, pentru satisfacerea poftei teribile de informaţii a Micului Devorator,  vom institui o rubrică permanentă numită sugestiv – Fixaţii Muzicale. Iar ăsta a fost episodul întâi.

Notă: Pentru aceia care cred că au făcut o descoperire de anvergură, subliniez faptul că Micul Devorator nu este unul şi acelaşi personaj cu LittleCreature (care se pare că petrece un sejur prelungit pe NoInspiration Island).

7 grade

Se apropie iarna. Şi cum se răceşte puţin afară, cum se lansează isteria. Nu ştiu cum se face, dar iarna ia pe nepregătite administraţia drumurilor. An de an. Cum cad trei fulgi de zăpadă – panică generală. Utilajele de deszăpezit nu au motorină/ nu pornesc/ nu există/ s-au furat. Televiziunile prezintă aceleaşi reportaje alarmiste ca în fiecare an. Clasicul Cătălin Radu Tănase cu lopata în mână, prezentând cu năduf situaţia nemaintâlnită: „cozile se întind pe kilometri întregi” „sute de maşini au rămas înzăpezite în pasul Tihuţa” „un camion echipat necorespunzător a derapat şi s-a răsturnat pe şosea. Şoferul şi-a văzut moartea cu ochii”.

Auzind întreaga grozăvie, ce-şi zice omul din faţa televizorului? „Ştiu ce o să fac, ca să nu rămân înzăpezit! O să-mi iau cauciucuri de iarnă. Am auzit eu că e musai să ai, imediat ce temperatura scade sub 7 grade. Toată lumea are. Io să n-am? Păi ce bă, ăştia-s mai deştepţi ca mine? Tre’ să fiu şi io în rându’ lumii!”

Aşa că se duce omul nostru la magazin şi contra unei sume cu care ar putea face 4-5 plinuri, îşi ia cauciucuri de iarnă, apoi mai dă încă vreo 2 plinuri pe jante şi montat, şi e pe deplin satisfăcut. Deja distanţa de frânare a scăzut de 143 de ori, iar aderenţa pneului la şosea a crescut de peste 500 de ori. Nimic nu-i mai stă în cale.

Ce dacă merge 10 kilometri pe zi, şi ăia pe drumuri deszăpezite? Dacă au zis ăştia la TV că trebuie de iarnă, luăm de iarnă. Surpriza cea mai mare o are când într-o bună zi pleacă cu bolidul la drum şi dă de gheaţă. Şi atunci, de iarnă sau de vară, fără lanţuri tot degeaba. Da’ lanţuri n-are, că de-alea n–a mai avut bani.

În incheiere, întrebarea care mă frământă de ceva timp: până acum câţiva ani, când toată lumea mergea la munte şi la mare cu Dacia din dotare, nu era nevoie de cauciucuri de iarna? Atunci cauciucul nu se întărea la sub 7 grade? Distanţa de frânare nu creştea? Sau răspunsul să fie că la Victoria Floreşti şi la Danubiana nu existau departamente de marketing?

Dacă e vineri, e mâncare chinezească

Ieri am reuşit să ajungem într-un loc pe care vroiam să-l vedem de mult timp, dar din cauză că e foarte departe de vizuina noastră a fost destul de greu să ne urnim până acolo. Totuşi, într-un acces de hărnicie şi curiozitate ne-am zis s-o facem şi pe-asta.

Aşa că s-au urcat Creaturile Hoinare în metrou şi s-au îndreptat spre zona Piaţa Muncii, după care au luat-o pe jos spre piaţa Alba-Iulia şi la stânga pe lângă Ruby Tuesday. Apoi, după intrarea pe strada Păunescu Paltin a fost suficient să se orienteze  după miros şi au ajuns la Harbin.

Fiindcă deja se înserase era destul de răcoare, aşa că am decis să stăm înăuntru. Restaurantul e împărţit în mai multe camere, având fiecare dintre ele câte 4-5 mese. Atmosfera e destul de deprimantă, la asta contribuind din plin lumina chioară şi pereţii de culoare galben-afumat.

Cum ne-am aşezat la masă, am şi primit câte un meniu, din care voi spicui în continuare:

• 4 feluri de supe pe la 7-8 lei

• Diverse specialităţi de porc, pui şi vită, cu preţuri în zona 12-18 lei

• Fructe de mare, caracatiţă şi calamar ceva mai scumpe (25-30 de lei)

• Salate (8-10 lei), insă nu vă imaginaţi o salată care se serveşte de obicei la restaurant, cu jumătate de roşie si trei felii de castraveţi

• Diverse feluri de orez ca garnitură (5-7 lei) sau ca fel principal (12–15 lei)

• Bere la 0,5 litri (5-6 lei) ceea ce este un mare plus faţă de nesimţirea prezentă la alte restaurante arăbeşti, chinezeşti sau indiene unde dai pe bere 10 lei şi mai e şi la 0,33

Noi (două creaturi, plus două persoane – ca aici) am comandat câte o porţie de porc, pui, respectiv vită pe plită încinsă, o porţie de jambon fraged (parcă aşa îi zicea), un orez cu ou şi legume, un orez cu ou şi creveţi (din care creveţii erau pe cale de dispariţie), o salată chinezească, vreo 9 beri, un pepsi si o sangria. În total 150 de lei.

Bineînţeles că ne-am îmbiat unii pe alţii să încercăm din fiecare fel de mâncare. Toate mi-au lăsat o impresie bună, dar nu deosebită. În mod cert se poate şi mai bine decât atât (cu excepţia salatei chinezeşti care a fost într-adevăr excepţională). Plănuiesc ca data viitoare să încerc şi altceva în afară de cărnuri pe plită încinsă. Cât despre desert, LittleCreature a fost dezamăgită,  fiindcă n-aveau decât îngheţată şi salată de fructe. Servirea a fost decentă, chelneriţele trecând pe la masă din când în când pentru a vedea dacă mai avem nevoie de ceva.

În concluzie, dacă vreţi să aveţi parte de o ambianţă deosebită, Harbin nu e o soluţie, însă pentru nişte mâncare ieftină şi bună, puteţi da o raită pe aici.

Marţi 13. Multe ceasuri rele.

După un an în care am simţit cum mâna invizibilă (care pe alte meleaguri reglează bunul mers al economiei) ne-a umblat prin buzunare, ne-a strâns de gât şi de alte alea, noi – Creaturile Hoinare – ne declarăm mulţumirea faţă de cele petrecute astăzi, 13 octombrie. Cu această ocazie, îi urăm micului debarcat călătorie sprâncenată înapoi la origini (adică în zona de nord-vest a ţării, nu vă gândiţi la prostii).

Cât despre celălalt (ca să nu umblăm cu jumătăţi de măsură), sperăm ca istoria să se repete pe 22 noiembrie. Iar dacă nu atunci, măcar să pună Moş Nicolae, în prelungiri (a se citi turul doi), măciuca democraţiei pe el şi să-l trimită la pescuit. Pe o mare îndepărtată, că în ape tulburi tot pescuieşte de vreo 15 ani încoace.

Hai la lupta cea mare!

Agramatica – Episodul 1

În ultima vreme observ dezvoltarea rapidă a unei noi specii. Cam ca un cancer galopant venit dinspre nord-nord-vest prin anii 50-60. Exemplarele se pot recunoaste mai uşor decât credeţi; cretinul agramat, căci despre el este vorba, iese în evidenţă  prin faptul că face slalom printre regulile gramaticii mai ceva ca Alberto Tomba în zilele bune. Nu cred că e cazul să îi arăt eu cu degetul pe reprezentanţii acestei specii, pentru că umblă liberi pe bloguri, pe forumuri, trimit mesaje pe mail, iar unii mai norocoşi (pe principiul prost să fii noroc să ai) ajung si la TV.

Cum îi recunoaştem? Sunt atât de multe criterii încât nici nu ştiu cu ce să încep. Cred că e momentul să inaugurez un nou serial. În episodul de azi subiectul vor fi cratimele. Cine nu ştie ce sunt alea, se poate opri cu cititul aici şi are liber din partea mea să-şi dea singur (sau singură, după caz) cu DEXu’ în cap. Pentru restul, petrecerea continuă.

Revenind la subiect, am constatat că unora le place să pună cratime.  Şi le folosesc, în special acolo unde nu trebuie. Până mai deunăzi eram uimit de fiecare dată când vedem chestii de genul “nu pune-ţi bagajele în faţa uşii, pentru că bloca-ţi intrarea”. Sau “Dacă ve-ţi calcula, de vre-o două ori o să iasă bine”. Acum nu mai sunt doar uimit, ci de-a dreptul consternat, fiindcă văd că inepţii de genul ăsta apar aproape peste tot, chiar şi unde nu te aştepţi. Să facem puţină lumină: „pune-ţi” se scrie aşa doar dacă zic „pune-ţi creierul ăla minuscul la treabă şi gândeşte-te de trei ori înainte să scrii o prostie!”. Cât despre al doilea exemplu, nici nu ştiu când s-ar putea scrie „ve-ţi” sau „vre-o” astfel încât să nu fie greşit din punct de vedere gramatical. Aştept sugestii, dacă totuşi ştiţi vreun caz.

Alţii sunt adepţii principiului „fără cratime”. Adică, de ce să se obosească  să le scrie? Că şi-aşa nu se aud. Şi doar ştim cu toţii, încă din clasa întâi, că în limba română se scrie aşa cum se-aude. Dă-le naibii de cratime. Cui îi folosesc? Că doar merge şi aşa. „Mai lasămă cu regulile astea idioate. Prea mare bătaia de cap cu ele”. Sau „cemi trebuie mie atâta gramatică? Mia ajuns câtă carte am făcut”.  „Recunoaşte-ţi” stilul, „nui” aşa?

Astea ar fi cele două categorii principale. Trebuie să mărturisesc că acelora din a doua categorie le pot acorda nişte circumstanţe atenuante, prin simplul fapt că înţeleg foarte bine conceptul de lene (pe care nu mă sfiesc să-l cultiv când am ocazia), dar e vorba de pus nişte cratime şi nimic mai mult, aşa că verdictul este totuşi NU.

Cum orice imbecilitate face prozeliţi mai repede decât ai zice Popocatepetl, am observat o nouă tendinţă prin unele publicaţii online, dar e foarte posibil să apară şi prin presa scrisă. Pentru cei care n-au lipsit de la ora de „Scriere” (tot clasa întâi), trebuie să vă reamintesc câte eforturi au făcut învăţătoarele şi învăţătorii să ne bage în cap o chestie simplă. Se poate scrie „sau” dar şi „s-au”, „iar” dar şi „i-ar”,  „sa” dar şi „s-a”. Totul în funcţie de context. Ei bine, cretinul agramat de speţa a treia ştie asta, dar habar n-are când se pune una, când alta, aşa că alege una dintre forme şi o foloseşte până moare. Şi fiindcă are mintea odihnită, are toate şansele să trăiască mult.

Va urma.

Lifturi fără frontiere

Ieri pe la prânz mă uitam cu entuziasm la primul episod Family Guy din sezonul 8 (surprinzător de amuzant, după ce aproape tot sezonul 7 a fost extrem de prost), dar se pare că LittleCreature avea alte planuri pentru timpul meu liber, aşa că mi-a trimis un link aparent nevinovat.

Presupun că n-o să aibă prea mulţi răbdare să citească pe wikipedia până la capăt, aşa că o să vă povestesc eu, cu cuvintele mele creaturiceşti, despre ce e vorba acolo şi ce alte conexiuni se mai pot face în sensul ăsta.

În Israel, în fiecare a şaptea zi a săptămânii, mai exact de vineri noaptea până sâmbătă cam la aceeaşi oră, se respectă ziua Sabatului. Voi trece (cu greu) peste faptul că n-am înţeles niciodată de ce unii încep numărarea zilelor săptămânii de duminică. În fine, cum spuneam, religia iudaică interzice lucrul în ziua de Sabat, la fel cum nici la creştini nu dă prea bine să munceşti duminica, iar la români în niciuna din zilele săptămânii.

Numai că la ei, pentru a se evita confuziile, s-a format o asociaţie (şezătoare, cenaclu, conclav, sfat sau cum vreţi să-i ziceţi) care a dezbătut şi a pus la punct nişte reguli clare, pentru a şti omul de rând cum să se odihnească mai bine în ziua de Sabat. Actul de creaţie a fost finalizat în scris şi a rezultat un document de căpătâi, din care s-au materializat 39 de activităţi strict interzise. Eu o să enumăr doar câteva dintre cele mai interesante:

- Sădirea plantelor (incluzând udatul, utilizarea îngrăşămintelor sau transplantarea)

- Cusutul

- Sărarea cărnii (cu alte cuvinte datul cu sare pe carne)

- Scrierea a două sau mai multe litere

- Ştergerea (de litere)

- Stingerea şi aprinderea focului, cu menţiunea că stingerea focului este permisă doar în cazul în care viaţa unui om este pusă în pericol, dar nu şi în cazul în care îţi arde casa.

E musai să adaug că pentru cei interesaţi de detalii, toate cele 39 de abateri sunt menţionate aici. Însă, unii au ţinut să aducă îmbunătăţiri, drept pentru care s-a stabilit că în ziua de Sabat este interzis condusul automobilelor. De ce? Pentru că n-ai voie să faci focul (aprinderea se face prin scânteie sau prin compresie, da’ tot aprindere e, nu-i asa?), n-ai voie să călătoreşti (unde vrei să te duci cu maşina? STAI acasă şi NU face nimic!) şi e complet interzis să pui mâna pe întrerupătoare şi contacte electrice. Deci, o dată ce te-ai urcat la volan şi ai pornit maşina, ai şi încălcat trei articole, ceea ce-ţi asigură un bilet la clasa întâi cu destinaţia Gheena.

Şi acum, revenind la linkul lui LittleCreature, vin şi-ntreb şi eu: cum ai putea să comiţi blasfemia de a te urca în lift şi de a apăsa pe butoane, dacă în ziua de Sabat n-ai voie să foloseşti comutatoare electrice? E cu neputinţă! Aşa că minţile luminate au venit cu o soluţie; Knessetul israelian a votat o lege care prevede că începând cu anul 2001, în toate clădirile în care există mai mult de un lift, unul dintre ele să fie prevăzut cu aşa-numitul “shabbat module”. Şi ce-au realizat cu asta? O dată instalat Ză Module, în fiecare a Şaptea zi liftul încetează să mai fie un simplu ascensor. Merge de la etaj la etaj, se deschid uşile, aşteaptă, se închid uşile, merge la etajul următor. Şi-o ţine aşa, sus-jos, până seara, fără să fie nevoie să apese nimeni niciun buton.

Într-un episod viitor, ultimele noutăţi despre cuşer şi halal – în versiune comparată, ca să nu spună cineva că suntem rasişti. Dar până atunci – Lehitra’ot!

Drumurile noastre toate – Episodul 1

După cum spunea LittleCreature, pe lângă  atribuţiile mele de şofer şi partener ideal de drum, mi-am rezervat din timpul preţios de concediu pentru a nota câteva lucruri despre starea drumurilor.

De ce am făcut asta şi nu mi-am văzut de treaba mea? Păi… lucrurile stau cam aşa – înainte de plecare, am petrecut câteva zile pe forumuri, bloguri şi alte siteuri încercând să aflu cât mai multe despre drumurile de pe traseu. Am găsit multe informaţii utile, am mai modificat ruta pe ici pe colo; în concluzie am reuşit să evit multe dintre şoselele făcute praf. Nu în totalitate, pentru că, după cum veţi vedea în posturile care urmează, ca să ajungi în unele oraşe e inevitabil să te supui atât pe tine cât şi pe TheMegane la adevărate cazne. Aşa că m-am gândit că poate cineva în căutare de informaţii va da cândva peste blogul ăsta şi l-ar putea găsi util (ocazie cu care ar creşte şi numărul de cititori fideli de la 2 la 3).

Bucureşti – Piteşti – autostrada binecunoscută (zisă şi A1, ca şi cum ar fi atât de multe încât ar trebui numerotate), mai o groapă, mai o denivelare – ca să nu cumva să adormi la volan.

De la Piteşti spre Curtea de argeş – DN7C – începe asfaltul vălurit şi o ţine tot aşa până la Vidraru. Apoi, de-a lungul lacului de acumulare, drumul e tot prost (deşi gropile au fost peticite), aşa că nu se poate merge într-un ritm normal. Înspre coada lacului –surpriză! – a crescut asfalt nou (care arată foarte bine), iar dacă ar ajunge până la baraj sau chiar până jos ar fi excelent (însă nu prea cred să se întâmple asta curând).

Pe traseul Capra – Bâlea Lac – Bâlea Cascadă drumul este bine întreţinut, perfect practicabil, ceea ce se poate vedea şi în pozele de aici. După finalul coborârii, şoseaua nu mai e ca pe creastă. Chiar m-aş fi mirat.

Acum o iau puţin inaintea povestirii lui LittleCreature şi adaug că după intrarea pe E68 până la Făgăraş şi apoi de la Făgăraş la Sibiu am constatat că se pot face şosele impecabile şi la noi, atât din punct de vedere al asfaltului cât şi al marcajelor.

LittleCreature ai legătura.

Episodul1: High Altitude

Cum vă spuneam în postul „Leaving Bucharest”, acesta este un demers temerar in care eu voi încerca să vă povestesc diferite lucruri din vacanţa care tocmai a trecut (în ritmul acesta, probabil voi termina de povestit la concediul din vara următoare, dar voi, cititorii mei fideli veţi fi alături de mine).

Ca să continuăm povestea, vă spuneam că ne-am îndreptat spre Curtea de Argeş. Şi da, îmi menţin versiunea. Drumul până  acolo este destul de scurt – in vreo 45 de minute am ajuns, numai că sunt multe sate şi trebuie să respecţi regulile de circulaţie. Iar despre starea drumurilor, sper să scrie un post foarte lung cealaltă Creatură care patronează acest blog.

Curtea de Argeş.Nu ne-am oprit, pentru că am vizitat-o cu altă ocazie şi pentru această locaţie vă promit un„articol” viitor.

Totuşi, să revenim la memoriile mele şi să vă povestesc cum am ajuns noi pe Transfăgărăşan împreună cu toată populaţia României. După ce am ieşit din Curtea de Argeş şi ne-am îndreptat bucuroşi spre Vidraru, drumul oarecum prost ne-a făcut să strâmbăm din nas, dar n-am abandonat. Aveam un plan pe care trebuia să-l urmăm, iar TheMegane s-a comportat exemplar ca o maşina bună şi frumoasă cum e, la fel ca şi stăpânii ei (da, modestia este punctul nostru forte). Am parcat mai sus de baraj şi am decis să mergem la plimbare, împreună cu toată lumea. Am  făcut şi câteva poze.

Baraj - 166m

Tunelul de la Vidraru

Indicatoare, pentru cei dezorientati

Bungee jumping anybody?

Barajul - 166m

Şi clasica poză cu lacul

Mai pot să vă spun că de pe baraj puteţi face bungee jumping contra a 100 de euro sau dacă sunteţi sedentari şi este vară, puteţi să vă delectaţi cu un porumb copt – 4 RON. Doar voi decideţi. Dacă tot suntem la statistici, Transfăgărăşanul este deschis din Iunie până Noiembrie, dar oricum trebuie să verificaşi şi starea vremii pentru că, dacă ninge in Iunie. sigur drumul va fi închis.

De la baraj am plecat fericiţi că am lăsat miile de maşini în urmă şi că vom fi aproape singuri pe drum. Aşa a şi fost până la Bâlea, unde am descoperit fascinaţia românilor pentru un tunel. Cred că am aşteptat 15 minute să ieşim de acolo, pentru că oamenii coborau din maşini să facă poze la beznă, (pentru cei neiniţiaţi, asta se găseşte într-un tunel care a fost construit acum foarte multi ani şi care duminica trecută, 20 septembrie a împlinit 35 de ani – asta tot pentru iubitorii de statistici), iar alţii pur şi simplu parcau acolo. În tot acest timp, simţeam cum huliganul din mine vrea să iasă la iveală şi să aibă un monster truck cu care să facă dreptate peste marea de maşini din faţa mea.

Însă, m-am limitat la aceeaşi întrebare pusă obsesiv lui BigCreature: vrei să cobor din maşină să mă duc să fac dreptate? Faptul că am fost ignorată timp de 10 minute m-a făcut să mă calmez un pic, dar de atunci trăiesc cu o curiozitate care mă macină. Oare a parcat cineva chiar în lac sau măcar pe margine de tot? Dacă ştiţi ceva, vă rog curmaţi-mi suferinţa printr-un comment.

Noi nu am fost la Lac şi nici la cascadă. Cu altă ocazie. Pe 8 august – credeţi-mă pe cuvânt – era plin ca atunci când e Noaptea Muzeelor în Bucureşti, dar ne-am oprit pe ici pe colo şi rezultatul îl puteţi admira aici.

Winding Road

O parapantă bine ascunsă

Şi încă nişte serpentine

Vedere de sus

Spaima lui BigCreature - telecabina. Muhahaha!

Mâine vă garantez că veţi citi episodul trei din saga „Concediul 2009”: Cetatea Făgăraş şi Fântâna cu Noroc, apoi cap-compas Sibiu.