Pentru că am promis în postul trecut, o să încep să vă povestesc despre locurile care ne-au plăcut sau nu în ultimul an. Asta n-o să fie simplu, pentru că au foarte multe, aşa că e nevoie de nişte episoade. Probabil aţi observat că până acum toate încercările noastre de a crea posturi cu mai mult de două părţi s-au dus pe apa sâmbetei, dar o să mai tragem un bilet. Vasăzică, astăzi o să vă povestesc despre Pasul Stelvio.
Introducere: anul trecut am fost într-un concediu de vreo două săptămâni prin Europa.
Introducerea fiind făcută, o să trec la subiect spunându-vă că am ajuns pe Stelvio venind dinspre Strasbourg. Dar nu aşa cum v-aţi imagina – tăind Elveţia în două – ci prin Germania, pe malul lacului Boden, apoi prin Austria şi intrând prin nordul Italiei. Am preferat traseul ăsta din mai multe motive – eram sătui de mers pe autostrăzi după cei 900 de kilometri parcursi într-o zi între Praga şi Rotterdam, nu aveam de gând să plătim vigneta de 28 de euro doar pentru a traversa Elveţia şi în plus auzisem că zona lacului Boden este foarte pitorească.
Am plecat din Strasbourg pe la 11-12 şi totul a mers conform planului. Totuşi, la un moment dat a început să plouă, iar pe măsură ce ne apropiam de Italia se înteţea. N-o să pun poze cu nori şi ploaie fiindcă sunt convins că vă imaginaţi cum arată, dar o să aveţi parte de imagini de la întoarcere.
Despre urcarea lungă de vreo 25 de kilometri pot să vă spun că începe de la Prato allo Stelvio, continuă prin satele Gomagoi şi Trafoi (nu vă imaginaţi că arată ca Adunaţii-Copăceni ci mai degrabă ca nişte orăşele de munte) după care se intră în pădure. De aici sunt câteva viraje mai largi, apoi urmează celebrele ace de păr. Bineînţeles că n-am stat să le număr (deja le-au numărat alţii şi le-au ieşit 48), însă pot spune că sunt foarte abrupte, iar în unele zone nu încap două maşini pe lăţimea şoselei. Ză Megane s-a descurcat foarte bine la urcare, cu menţiunea că a cerut insistent să folosesc doar viteza întâi şi a doua deşi este mândrul posesor al unui motor diesel destul de sprinten.
Pentru că pe lângă ploaie am avut parte şi de ceaţă urcarea a durat destul de mult, iar la un moment dat părea că nu se mai sfârşeşte (serpentine, serpentine şi încă nişte serpentine). Totuşi, într-un târziu am ajuns la lumină – deasupra stratului de nori – pe undeva pe la 2500 de metri şi de acolo mai era doar o aruncătură de băţ.
Ca fapt divers, în specificaţiile pasului Stelvio scrie că altitudinea maximă este de 2757 de metri, aşa că ne putem lăuda cu un nou maxim atins de Creaturile Hoinare. Apoi, e musai să adaug că pe 18 august am avut parte de 5 grade Celsius, ba chiar şi câteva grade cu minus şi căldură în calorifere pe timpul nopţii (asta a fost pe placul lui Little Creature care de cele mai multe ori iarna visează la o sobă ambulantă).
Era să uit să vă spun că am înnoptat la hotel Alberto Folgore, pe care îl recomandăm tuturor celor care vor ajunge pe Stelvio, iar ca bonus o să adaug nişte poze făcute pe fereastra camerei.
A doua zi am prins o vreme minunată, după cum puteţi vedea mai jos.
Din păcate nu am avut timp să coborâm pe versantul sudic spre Bormio, pentru că trebuia să ajungem până seara la Graz, însă coborârea acelor de păr de la urcare, dar de data asta pe vreme bună a fost o plăcere. Mai mult, continuarea drumului pe şoselele europene din nordul Italiei (Merano, Bolzano) şi apoi prin regiunea Stiria (sudul Austriei) s-a dovedit o alegere deosebită.
Va urma.
Tags: Austria, Boden, Calatorii, Concediu, Germania, Gomagoi, Lac, Pas, Sosea, Stelvio
